Eram înebunită după scrisori. Deşi pe vremea când învăţasem eu să scriu ceva mai mult şi mai complex decât bastonaşe, începuse să apăra curentul numit “internet”, pe mine mă atrăgeau foile albe, dar mai ales cele îngălbenite găsite în cărţile părinţilor. Reuşisem după câţiva ani de exersări masive de scris să reuşesc să îmi fac o adresă de mail, al cărui nume zace şi astăzi în atâtea liste. Şi nu cuprinde nici sintagme ca „pyzicutza, s3umpikutza, iubitzica”, ci doar fragmente din numele meu real.
Revenind la scrisori, vă spuneam că am o pasiune pentru ele. Cu ele au început cele mai frumoase legături din viaţă mea: o prietenie frumoasă cu o persoană de vârstă mea, de sex feminin, căreia îi înveseleam fiecare săptămână cu câte o scrisoare cu veşti şi povestiri din viaţa mea. A urmat apoi perioada “marii naivităţi” , precedată tot de aceleaşi scrisori. De data aceasta era vorba de un băiat din alt oraş, cu care vorbeam mai mult prin scrisori decât la telefon sau prin mail. Nu reuşeam să evoluez! Ultima şi actuala legătură pe care am format-o mi-a fost înlănţuită prin intermediul curentului numit mai sus, internet, dar tot cu tema scrisori. Este vorba de un el. Încercam să îl conving de beneficiul de a percepe sentimentele cuiva din felul în care acea persoană scrie. Mare probă! L-am convins? Nu l-am convins?
Aşa cum la fiecare subiect din grilă pentru bac există cerinţa de a face corespondenţa dintre titlu şi conţinut, tot aşa mă simt şi eu obligată să vă spun ce este de fapt cu acele p.s.uri. Primul P.S. îl găsisem scris la sfârşitul unei cărţi vechi, în biblioteca familiei . P.S. “ Povestea noastră de dragoste învinge povestea oricărui roman”. Începusem să mă întreb ce înseamnă acel p.s. Să fie “pe scurt”? Dar ce rost îşi avea declaraţia pe scurt? Să fie ceva codat? Un fel de Morse?
Între timp am aflat şi ce înseamnă p.s., deşi multe nopţi mi-am făcut mustrări de conştiinţă din cauza necunoaşterii semnificaţiei acelor semne. Mai târziu au devenit parte din viaţa mea. Simţeam fiecare lucru realizat cum devine un p.s. în capitolele trăite, simţeam cum ceva important avea să se aşterne pe ultimele linii.
De câteva săptămâni am redescoperit savoarea p.s.urilor. Am trăit şi parcă retrăit nu numai cuvinte frumoase, ci şi sentimente reale. Am învăţat să le interpretez, să le traduc, să le iubesc. PS.urile sunt acele cuvinte puţine care cuprind multe, sunt acele rânduri care, dincolo de speranţă şi vis, te fac să vezi o parte a realităţii din tine. P.S.urile cuprind un conţinut, dar îl elimină pe cel pe care nu vrei să îl citeşti. P.S.urile din viaţa mea au devenit motiv de fericire, idee de speranţă şi dorinţă de a trăi.
Într-un final am o întrebare la care mă gândesc de ceva timp şi nu ar fi rău ca toţi să meditam asupra ei. “Care este P.S.ul pe care aţi vrea să îl lăsaţi când trageţi linie la sfârşitul vieţii?”
