Aseară am fost la meciul Poli Timişoara – Rapid, aici în Banat, inima civilizaţiei româneşti. Ca orice oltean normal ce-şi iubeşte echipa favorită, ne-am dus la meci cu o oră înainte de meci, am crezut că aşa vor face şi bănăţenii. N-a fost aşa, stadionul a început să se umple abia cu 10 minute de meci, chiar şi după fluierul de start au venit persoane care să ne ridice de pe scaune.
Privind în ansamblu când am ajuns pe stadion mi-am zis că va fi un meci fără prea multe seminţe, fără înjurături, iar arbitrul nu va pleca cu proviziile de carne să-i ajungă până la sfârşitul anului. Atmosfera asta de teatru chiar m-a speriat puţin la început, wow, parcă îmi era dor de bătrânii “panduri” de la tribuna a II-a sau de nebunii-frumoşi din galeria Craiovei. Un localnic mi-a văzut brăţara cu Universitatea Craiova şi mi-a zis că în cei trei ani de studenţie Poli Timişoara va deveni echipa mea favorită, un pariu pe care cu siguranţă îl va pierde.
A fost de ajuns ca arbitrul Avram să fluiere startul partidei că deja s-au dezlănţuit fiarele de la tribuna a II-a. Arbitrul, antrenorul Rapidului, Dinu Gheorghe, Băsescu, seminţele, Pantilimon, nu au scăpat de furia suporterilor timişoreni. Golul lui Cesinha m-a făcut să mă simt ca acasă, ca pe Ion Oblemenco, ploaia înjurăturilor de rigoare a fost mai diversă ca pe orice stadion pe care am fost, iar clasicul “du-te-n p**a miea” are un accent senzaţional.:))
De lăudat sunt ultraşii Timişoreni care au realizat o coregrafie fantastică, cum numai în Bănie mai întâlneşti în România.
