Blogul Nămeţilor

Arhi a scris un articol despre tâmpenile pe care el le făcea când era mic și a îndemnat cititorii să își lase acolo poveștile din copilărie. Până acum sunt 81 de comentarii și am vrut să las și eu, dar aș fi scris prea mult și mi-a plăcut ideea lui și vă pun și vouă aceeași întrebare: care sunt cele mai mari tâmpenii pe care le-ați făcut când erați mici? Nu am îmbătrânit, încă sunt tânăr (zic eu), dar pot să vorbesc despre tâmpeniile făcute la 8-15 ani. Sunt foarte multe (dar tot nu cred că am fost un gen de copilul problemă), dar o să vă spun câteva, cele mai mari.

Pe la 6 ani: eram la țară cu bunicii și mergeam des la luncă. Pe mine mă lăsau mereu în căruță și ei munceau acolo pe câmp. Când plecam la câmp, stăteam de dimineață, până seara și mereu luam de mâncare după noi. Îmi aduc aminte că într-o zi, cu puțin timp înainte să vină ei să mănânce – la prânz, am luat mâncarea și am amestecat-o (am făcut un gen de …nimic). Ouă, cu brânză, cârnăciori, roșii, de toate. În ziua următoare, supărat că nu găseam mâncarea (au ascuns-o) am plecat pe jos spre sat (eram la vreo 5-10 km). Au venit după o oră și ceva după mine.

Pe la 8-10 ani: tata lucra la mină și îmi aducea cam odată pe săptămână o rolă dinaia mică de bandă lipicioasă, să mă joc cu ea. Câteva zile la rând o legam la poartă din stâlp în stâlp, peste stradă. Câte mașini opreau…

Pe la 11 ani: aveau bunicii niște vaci și în grajd acolo veneau an de an niște rândunici. Până când le-am spus eu stop: am pus o pătură la geam (să nu iasă) și am alergat după ele, le-am prins și le-am băgat sub un castron mai mare. Știu că le-am scos după vreo 2 ore și erau ude rău de tot, aproape moarte (săracele). Vreo 5 ani nu au mai dat pe acolo. Au revenit de curând. Tot pe la 11 ani, cu câteva zile înainte să încep clasa a patra, eram la bloc în oraș și aveam un măr mare de tot în fața blocului, împrejmuit de un gard de fier (cam de 60 cm). Se știa pe acolo că e al unei tanti și mama nu îmi dădea voie să iau mere de acolo. Într-o zi am alergat să iau repede două mere – cât nu se uita mama, am încercat să sar gardul și mi-am rupt mâna dreaptă. Până anul trecut, mama a știut că m-am împiedicat de o piatră și am căzut. Când am terminat clasa a patra, deci tot la 11 ani, am câștigat locul 1 la un concurs de biciclete organizat de ACR (faza județeană) și am plecat la Botoșani, eu, încă 2 colegi și 3 colege. În prima zi când am ajuns acolo am băut Golden Brau, m-am amețit, am luat o bicicletă care nu avea frâne și m-am dat peste cap. Consecința? Mi-am rupt mâna stânga, din umăr.

Pe la 12 ani: unul dintre unchii mei era cel mai bun prieten al meu. Și era cam derbedeu, așa. De fiecare dată când plecam cu el cu mașina, mă lua în brațe și eu conduceam. Eu cu volanul, el cu pedalele și schimbătorul de viteze. Într-o zi am intrat cu mașina în șanț și am spart spoilerul din spate și a picat toba. El râdea și eu plângeam că o să mă bată mama. Ce credeți că zicea? „lasă bă, că îi spunem că eu”. Tot pe la 12 ani: am luat din banii părinților și mi-am cumpărat un telefon mobil (un Ericcson T nu știu cât) și le-am spus că am găsit banii. Eram singurul din clasă (clasa a șasea parcă) cu telefon mobil. Eram #zăbest.

Și lista poate continua. Așa-i că nu eram chiar copchilul problemă? Bineînțeles, din articol se exclud tâmpenile pe care oricine le-a făcut când era mic: să arunce cu pungi cu apă pe geam, să sperie babele seara pe scări, să dea foc la perdele, să închidă ușa cu cheia (fiind singur în casă) și să nu știe să o mai deschidă, etc. Voi ce povești aveți? Share it!

P.S: nu eu sunt în poză!