Asta am avut în minte zilele trecute. Am încercat să îmi imaginez cum ar fi să fiu în scaun cu rotile toată viața și să nu pot să alerg, să nu pot să merg, să nu pot să mai conduc. Groaznic. Teribil. Nu știu de ce m-am gândit la asta, dar am vrut să văd dacă m-aș descurca. Și răspunsul e un „nu” evident.
Dar m-am gândit mai departe. Dacă aș fi în scaun cu rotile, oare aș mai avea prieteni? Oare aș mai avea persoane cărora să le pese de mine? Oare aș mai putea zâmbi (chiar dacă aș face-o forțat)? Toate întrebările s-au terminat cu răspunsul „nu”. Îmi e frică de viață. Îmi e frică…pentru că toate persoanele care mi-ar fi aproape (în afară de rude), ar sta alături de mine doar din milă și compasiune.
Și acum mă gândesc: de ce să nu îmi trăiesc viața cu zâmbetul pe buze, bucurându-mă că Dumnezeu m-a făcut întreg, am ambele mâini, ambele picioare, văd, vorbesc, aud, simt, miros, iubesc, trăiesc? De azi o să încerc să apreciez mai mult ceea ce am.
foto via