Doar ce am terminat de văzut filmul “Polar Express”…am rămas plăcut impresionată, un film frumos, de văzut în preajma Crăciunului! Ce mi-a plăcut cel mai mult este faptul că a reuşit să reînvie atâtea amintiri din serile de Ajun ale copilăriei mele. Mai jos sunt versurile din “When Christmas comes to town”, melodie ce apare în film şi ale cărei versuri sunt foarte frumoase!

I’m wishing on a star

And trying to believe

That even though it’s far

He’ll find me at Christmas Eve

I guess Santa is busy

Cause he never comes around

I think of him when Christmas comes to town

The best time of the year

When everyone comes home

With all this Christmas tear

It’s hard to be alone

Putting up the Christmas tree

With friends you come around

It’s so much fun when Christmas comes to town

Presents for the children wrapped in red and green

All the things I’ve heard about, but never really see

No one will be sleeping on the night of Christmas Eve

Hoping Santa’s on his way

Presents for the children wrapped in red and green

All the things I’ve heard about, but never really see

No one will be sleeping on the night of Christmas Eve

Hoping Santa’s on his way

When Santa’s sleigh bells ring

I listen all around

The herald angels sing

I never hear a sound

And all the dreams of children

Once lies will all be found

That’s all I want when Christmas comes to town

That’s all I want when Christmas comes to town

To the North Pole with Polar Express !

“Un vis” este numele celui mai nou single semnat Lora.  Odată cu lansarea piesei şi-a făcut apariţia şi videoclipul filmat în regia lui Florin Botea.  Cum ne-am obişnuit, versurile piesei sunt scrise de Lora, iar muzica produsă de Adrian Sînă(Akcent).  Despre videoclip nu sunt prea multe de spus, doar cuvinte de laudă, foarte bună combinaţia Lora-Florin Botea! Artista a scos la iveală talentul ei actoricesc, rezultatul fiind unul de proporţii, fapt căruia i se datorează şi cele peste  100.000 de vizualizări pe youtube, la doar o saptămână de la lansare.  Se pare că încă “prinde “ muzica în limba romană, şi chiar foarte bine!

Sursa foto

Enjoy it!

Dacă domnul destin are vreun gând cu noi, mă rog, îi stau la dispoziţie, deşi eu credeam că fieştecare om este tatăl faptelor sale, nu?

La drept vorbind, povestea asta m-a tulburat serios. De aceea, nici nu-mi amintesc ce naiba am făcut la Piteşti. Rubedenia doamnei-maman a avut de-a face, probabil, cu o făptură picată din lună. Tot timpul cât am stat de vorbă cu ea eram cu gândul la enigmaticul meu sprâncenat. Ajunsesem, la urma urmei, să cred că am fost trimisă în provincie nu pentru treburile doamei-maman, ci pentru a mă întâlni cu efigia greacă.

Uite, îmi pun gâtul pe butuc, dacă n-o fi aşa. Altfel, nu’mi explic de ce mă simt atât de răvăşită. Parcă s-a stârnit o furtună în interiorul meu. Adică, nu furtună, o schimbare plăcută, aşa, ca o mireasmă, ca o stare nostalgică, imposibil de spus în vorbe. Aş vrea ceva, şi nu stiu ce. Uneori, îmi vine să plâng, dar nu plâng, pentru că n-am motiv. După aceea, mă liniştesc şi lăsându-mă pe aripa visului, mă văd ajunsă scriitoare celebră, dând autografe într-o mare librărie miilor de cititori care mă adoră, mă aclamă!

Şi, printre ei, iată, îl văd pe el. Asta-i Himalaya  fericirilor! Spune tu, nu e stupid? Zău aşa!

Nu, nu-i stupid. Tărăşenia începe să-mi dea serios de gândit. Chiar să mă îngrijorez, din pricina obsesiei care nu ma slăbeşte deloc. Ca să fiu sinceră, cred că m-am scântit puţin la cap. Ştii de ce? Pentru că am început să trăiesc cu el. Da, da, ca soţ şi soţie. Stai, nu te speria, totul se pretrece decât în închipuirea mea. Prin urmare, trăiască imaginaţia!

Când m-am întors la Bucureşti, compartimentul era plin de călători, dar eu nu l-am văzut, l-am instalat pe măiestatea sa Sprâncenatul în faţa mea şi am pălăvrăgit împreună de toate, câte în lună şi în stele. Neştiind cum îl cheamă, n-am avut încotro şi i-am pus un nume: Ivar. De ce Ivar şi nu Radu, Ion, Barbu sau Matei? Habar n-am. Nu ştiam nici ce profesie are: atunci, l-am făcut ataşat de legaţie; puteam să-l fac şi consilier, dar ziceam: Hai să nu exagerăm, e prea juvenil, n-are mutră de consilier. După asta am aranjat cu domiciliul, plasându-l, generos, în strada Romană numărul 200 bis, într-o vilă somptuoasă, cu o grădină ca în O mie şi una de nopţi, gemând de platani, baobabi, sicomori, arbori de pâine, nuci de cocos, portocali, lămâi, în fine, un adevărat magazin de coloniale.

Pagina 57 din “Scrisoare de dragoste” de Mihail Drumeş

Aseară în Parcul Central din Tîrgu Jiu a avut loc “un alt fel de festival, un spaţiu de manifestare artistică a tinerelor talente, o atmosferă creată timp de 2 ore, o idee, mii de lumânări, fire-show, flying lamps…”, cam aşa suna introducerea invitaţiei de pe facebook la acest minunat eveniment.

“Redescoperă frumuseţea lucrurilor mărunte” este tema evenimentului denumit, în mod simbolic, “Festivalul Luminii”, un proiect cu tradiţie al cercetaşilor din România, aflat în Tîrgu Jiu la a 3-a ediţie.

Anul trecut am prezentat evenimentul pe blog, dar din păcate nu am putut ajunge, iar anul acesta am făcut tot posibilul să merg şi nu regret deloc, ci dimpotrivă….mă bucur enorm.Atmosfera a fost una de vis, imposibil de descris în cuvinte. Mai jos aveţi câteva poze de aseară, îmi cer scuze pentru claritatea lor!

Degeaba stai lângă mine acum…mai bine pleci, sau…mai rămâi câteva secunde, să-ţi mai pot privii ochii, acei ochi în care mă pierd aşa uşor, care îmi seacă puterile.

Deja e prea târziu, te văd cum pleci pe aceeaşi alee pe care te-am văzut şi prima oara în timp ce te îndreptai spre mine. Aş vrea să te strig, să te văd întorcându-te la mine, dar e prea târziu, sufletele noastre sunt precum două frunze purtate de un vânt tomnatic, îndeajuns de puternic pentru a despărţi două “frunze” ce nu se vor mai întâlni niciodată.

Imi plec capul, mi-l cuprind în palme…este mult prea greu, durerea îmi sfaşie inima în mii de bucăţi, iar tu îţi vezi de drum.Lacrimile îmi îngheaţă obrajii, niciodată nu au fost atât de dureroase, niciodată atât de greu de suportat!

Dumnezeule, iubirea…sentiment atât de frumos, de înălţător mă poate distruge într-o singură clipă, astfel? De ce eu? De ce noi! De ce devenim actorii unei drame atât de repede? De ce sentimente atât de nevinovate sunt călcate în picioare? De ce? De ce? De ce…    Simt cum sufletul mi se descompune…e atât de greu de suportat, am nevoie de tine! Dar tu…te distanţezi, mă laşi cu o povară mult prea grea, pe care nu cred că voi avea puterea necesară de a o purta singură!

Îmi revin în minte toate momentele paradiziace trăite cu tine, toate clipele în care ne şopteam cu atâta emoţie “Te iubesc!”, dar nimic nu mă mai face să zâmbesc…totul e atât de dureros, lacrimile curg necontenit, doar ele îmi mai rămân, doar ele sunt “alături” de mine. Apăsarea aceasta ucigătoare îmi vlăguieşte până şi corpul, mă las purtată de ea în neant, poate asa îmi va fi mai bine!

Mi-e atât de greu să îţi spun adio, să ştiu că de mâine nu vei mai fi lângă mine, nu-mi vei mai spune că mă adori pentru că exist, că nu mă vei mai ajuta atunci când viaţa se incăpăţânează să mă doboare la pământ, că nu o să mai am acel umăr pe care vreau să plâng când sunt dezamăgită, că nu o să fii cu mine atunci când mă simt cea mai fericită, când simt că totul îmi aparţine, când viaţa pare a fi atât de frumoasa…

Îmi fixez privirile pe acel ceva…pe care mi l-ai dăruit cu atâta dragoste, când sentimentele noastre erau atât de pure, singurul lucru rămas de la tine! Îmi amintesc şi acum vorbele spuse când mi l-ai dăruit -“Ţine-l mereu aproape şi o să fii înconjurată mereu numai de bucurii!”. Acum aş vrea să-l rup, să nu mai fie un întreg, să fie patru bucăţi ce par să nu fi avut nicio legătură unele cu altele! Oricât aş încerca nu pot, iubirea noastră e precum petalele acestui trifoi cu 4 foi, odată ce va fi descompusă, niciodată nu va mai reveni la forma iniţială.

Iţi spun adio ţie…spun adio tuturor creaţiilor lumeşti, mă îndrept cu paşi înceţi, dar siguri, spre un loc mult mai bun, lipsit de durere!

Adio! :(

A trecut destul de mult timp de când nu am mai scris. Am foarte multe gânduri, trăiri, emoţii, momente plăcute sau mai puţin plăcute ce aşteaptă să fie scrise pe o coală albă sau pe o pagină de pe blog, dar nu simt nevoia…probabil nici nu o voi face până când nu imi vor trece “toanele” care mă ţin de aproximativ două săptămâni.

Peste exact o saptămână va fi 1 aprilie…cum fiecare dintre noi ştim, este Ziua Păcălelilor. Tot ce vreau de la voi, cititorii noştri, este să lăsaţi un comentariu cu top3 păcăleli, am nevoie de ceva nou pentru anul acesta;))!

Aveţi grijă ce o să credeţi şi ce nu!:))

P.S.: În aceeaşi zi, 1 Aprilie, ştiu că se leagă de creanga unui copac şnurul alb-roşu pe care mulţi dintre noi l-am prins de mâna noastra(1 martie) odată cu o dorinţă. Voi îl mai aveţi?

Printre mii de voci aud şoptitul “Te iubesc!”, îmi las capul îîn jos pentru a nu-mi vedea lacrimile de bucurie, apoi cu multă emoţie iţi spun “Te iubesc mai mult de cât ţi-ai putea imagina vreodata”. Mângâierile tale îmi ating sufletul, obrazul nemaisimţind nimic…mă simt cea mai fericită, muşcându-mi buzele implor timpul, să-i fie milă de mine, să se oprească, să pot savura aceste clipe cu o bucurie nemaîntâlnită!

Simt cum trupul îmi tremură de nelinişte, se apropie finalul, mă voi despărţi de tine, nu ştiu ce se va întâmpla cu noi, poate ce am auzit vor rămâne două simple cuvinte.Nu mai pot rezista şi fug, mă desprind din braţele tale, lacrimile de abia mă lasă să văd pe unde merg, picioarele nu mai rezistă, cad în genunchi. În răcoarea nopţii doar iarba udă îmi atinge pielea, doar ea îmi înţelege suferinţa, doar ea, luna şi stelele ştiu ce simt pentru tine. Ostenită de durerea sfâşietoare îmi închid ochii…de fapt îi deschid şi realizez că totul a fost un vis, din care o parte îmi doresc din tot sufletul să devină realitate.

“I’m everything I am/Because you loved me”, finalul preafrumosului meu vis, finalul piesei ce îmi aminteşte mereu de tine, ce mă face să visez la tine. Închid telefonul, îmi şterg lacrima de pe obraz…şi în urma speranţei mele rămâne un dureros oftat.

P.S:.”Pride and prejudice”…încă fac parte din viaţa noastră, spun atât de multe, dar le lăsăm să transforme doi oameni în două marionete!

Dacă piesa “My passion” în colaborare cu Akcent a intrat foarte repede în topurile radiourilor şi se menţine pe una din cele mai bune poziţii , cu siguranţă şi aceasta se va clasa pe un loc fruntaş. Videoclipul este chiar interesant, este printre puţinele ce au legătură cu versurile piesei, ceea ce este de apreciat!

Felicitari Lorei pentru cariera solo şi multă, multăă bafta în proiectele ce urmează!

P.S.: O primavara frumoasa cititorilor nametilor!

Sursa foto.

Deci, dragele mele fashion-iste or aparea ele tendinţele primavară-vară 2011 de iarna , dar asta nu înseamnă că tot ceea ce vedeţi că va fi un must-have sezonul viitor trebuie purtat de iarna. Iarna purtăm pantofi, vara cizme! M-am saturat să vad n persoane vara trecută in cizme, şi nu mă refer la modelele care pot fi purtate în sezonul cald (subţiri, prin care să se vadă piciorul) ci la cizme în toată regula, foarte bune pentru iarnă!

Luna aceasta au fost câteva zile cu soare în care era ok să porţi pantofi, dar când afară ninge deja fashion-ista noastră intră la categoria “penibilă”, într-adevar poţi purta pantofi iarna, dar, doar atunci când mergi la o petrecere şi până la respectivul loc mergi cu maşina.

Să vezi o persoană, două nu este aşa ciudat, dar când numărul creşte pe zi ce trece, e chiar aiurea. Consider că purtatul cizmelor vara şi al pantofilor iarna este la fel ca acele unui ceas ce se învârt în sens invers.

Voi ce ziceţi?Cum vi se pare “noua modă”?

Sursa foto:

Ar trebui să realizăm că un comportament inadecvat faţă de ei nu ar aduce decât multa durere în sufletele lor, deja tristeţea ocupându-şi un loc permanent acolo.

În ceea ce priveşte atitudinea noastra faţă de ei , ar trebui să fim foarte atenţi, ei au nevoie de ajutorul nostru necondiţionat, noi fiind cei ce le putem, printr-o simpla vorbă spusă din suflet, să le alinăm durerea, făcându-i să înteleaga că trebuie să vadă şi părţile frumoase ale vieţii, că şi ei pot zâmbi la fel ca şi noi, având uneori un zâmbet mult mai sincer decât al nostru. Un zâmbet ce ascunde atâta durere şi lacrimi, este ceea ce ne ajută pe noi, “oamenii normali”,  să apreciem adevăratele bucurii ale vieţii, să realizăm că pe langă pseudo-valorile întâlnite în viaţa de zi cu zi sunt şi altele care merită dezvoltate, că avem atât de multe lucruri de apreciat, că putem ajuta, că puteam reda celor de lângă noi speranţa de a continua atunci când totul pare ruinat, cum putem reînva in ei cel mai frumos sentiment, şi anume bucuria de a trăi.

Am intâlnit numeroase persoane cu dizabilităţi intelectuale, iar timpul petrecut alături de ele a semnificat foarte mult pentru mine, pur şi simplu devenisem altcineva, uitasem de restul oamenilor, eram doar eu şi noua mea prietenă. Am petrecut momente pe care nu le voi uita niciodată, am râs împreună, am plâns una pe umarul celeilalte, şi cel mai important, ne-am ajutat reciproc. Ea a promis că mă va asculta mereu, iar dacă va putea imi va da sfaturi, iar eu i-am promis ca o să-i fiu prietenă pentru tot restul vieţii, că o voi vizita de fiecare dată cand voi putea.

Nu credeam că ea mă va invăţa că viaţa trebuie trăită intens ,  indiferent cât de grele vor fi unele momente!

Deşi sunt persoane pe care viaţa le-a înjunghiat pe la spate în cel mai dureros mod, acestea reuşesc să dea dovadă de mult optimism, încercand pe cât posibil să se integreze în viaţa socială, chiar dacă pentru a-şi îndeplini această dorinţă trebuie să îndure nepăsarea şi machiavelismul celor din jur.

Sunt mulţi cei ce încă nu ştiu să aprecieze o persoană indiferent de problemele pe care aceasta le are, cei ce nu simt nici cea mai mică dorinţă de a-i ajuta, ci, dimpotrivă se comportă cu aceştia în cel mai josnic mod, umilindu-i, uneori chiar agresându-i.

Orice fiinţă are dreptul la viaţă, indiferent cum este aceasta!

Ochii înlăcrimaţi care nu reflectă decât durerea unei vieţi îngropate in nefericire, puţini sunt cei ce ii pot privi fără să simtă măcar un strop de compasiune.Aceasta compasiune trebuie să fie una constructivă, ea reprezentând un prim pas spre succesul persoanelor cu dizabilităţi intelectuale.Ar trebui ca fiecare dintre noi să ne punem în locul oamenilor cu nevoi speciale, doar în acest fel vom putea simţi măcar o parte din ceea ce simt ei, vom vedea cum speranţele unei vieţi normale sunt deşarte dacă nu avem alături persoane ce sunt dispuse să ne  sustină atunci când avem cea mai mare nevoie!

Niciodată nu vom putea afla ceea ce este cu adevarat în sufletele lor, poate o durere fără margini sau poate ceva mult mai greu de suportat. Cu sprijinul nostru durerea aceasta imensă, cauzată de indiferenţa celor din jur poate fi uşor, uşor diminuată, ajutând astfel la împlinirea oamenilor cu dizabilităţi intelectuale, aceştia putând fi persoane active în viaţa sociala, ocupând anumite poziţii, devenind chiar persoane de succes.

A dărui ajutorul nostru persoanelor care au cea mai mare nevoie de el este una din modalităţile prin care ne putem demonstra înşine că suntem “oameni  frumoşi la suflet”, capabili de a darui speranţa unor suflete ce nu au puterea de a merge mai departe singure!

Sursa foto: